PROLOG

M-am gândit că ar fi interesant să povestesc despre experienţa mea în Basarabia, care în curând împlineşte 5 ani. Deşi nu am avut niciodată idei preconcepute şi nu mi-a plăcut modul în care românii se cataloghează şi se judecă în funcţie de zona de provenienţă, trebuie să-mi recunosc ignoranţa şi dezinteresul faţă de Basarabia, până la un anumit moment. Ştiam şi eu ca toată lumea, că a fost un teritoriu care a aparţinut Moldovei până în 1812, după care l-au luat ruşii, ştiam că în 1918 s-a unit cu România şi ca în 41 a fost luat de sovietici, iar în 91 şi-au declarat independenţa. Ah! Şi să nu uit… „racheţii” moldoveni prezenţi la buletinele de ştiri cel puţin o dată pe săptămână. Deci, după cum observaţi, mă încadram perfect în portretul românului ignorant care ştie mai multe despre istoria Franţei, decât ştie despre un teritoriu locuit tot de români. Poate mulţi dintre cei care veţi citi aceste rânduri vă veţi întreba ce limbă vorbesc sau veţi spune „Ce mai vrea şi asta, lasă-ne în pace cu ruşii aia!”, şi mai ştiu că un blog şi câteva cuvinte scrise aici nu vor schimba mentalităţi, dar cel puţin pe unii îi va pune pe gânduri. Cel puţin aşa sper J

Am ajuns iarna, undeva după 14 februarie. Era frig şi eram într-o maşină cu numere de Moldova (maşina prietenului meu). Vama românească era în paragină completă şi alcătuia un tablou macabru de barăci dărăpănate şi noroi până la gât, cu o budă infectă, de care nu te puteai apropia la 5 metri. Hilar de-a dreptul, pentru o ţară cu pretenţii… vameşul, la fel de important ca unul dintr-o vama în care totul străluceşte, m-a dat jos din maşină şi mi-a verificat toate actele, inclusiv carnetul de student. Eu naivă credeam că aşa trebuie, nu puteam să îmi închipui că acesta avea bănuieli că aş fi prostituată. Adică, orice femeie care se află în maşină cu 2 bărbaţi, este pasibilă de astfel de bănuieli? Se pare că nu, doar când este vorba despre doi bărbaţi moldoveni şi o româncă.

În comparaţie cu vama românească, vama moldovenilor era raiul pe pământ, avea şi veceu normal, nu din ală de ţară şi avea chiar clădiri din beton. Şi vameş mai amabil ca al nostru. Aşa că începutul era mai mult decât promiţător.

Am uitat să vă spun un detaliu mai mult decât important. Când îmi făceam bagajul, mi-am pus hârtie igienică, şampon, săpun, spray, etc. Până la un punct, când o întrebare mai mult decât logică, mi-a oprit avântul: „Unde crezi dragă că mergi? … în pădure?”

Bun… revenind, am trecut vama, moment mai mult decât plictisitor şi inutil, câteodată chiar umilitor, am trecut prin nişte localităţi, pe care le numeau oraşe. La un moment dat, am crezut că orice aşezare care are un bloc de beton, poate fi numită oraş. Bun, unele aveau semafoare, deci cred că se puteau numi oraşe. Partea centrală a Basarabiei este marcată de gardurile albastre din sate, de multe „rutiere” (în traducere microbuze), care fac legătura între oraşe şi mai ales cu Chişinăul. Blocurile de tip cutie de chibrite, gri şi uniforme. Şi pungile domnule, pungile… prezente pe străzi, pe câmpuri, în livezi, în lanuri… un laitmotiv al acelui prim drum spre ceea ce va fi viaţa mea mai departe. Cred că am fost sigura care le-am observat. Bătea vântul şi ele se mişcau uniform, purtate mai în faţă, mai în spate, într-un dans indecis, exact aşa cum zburau şi gândurile mele în acele clipe…. va urma….