Nunta

noiembrie 17, 2008 la 4:16 pm (Reflectii)
Tags: , , ,

Exista putine persoane carora le plac nuntile sau care recunosc acest lucru. Majoritatea oamenilor nu vor sa se duca la nunta altora, dar evident ca se asteapta ca la nunta lor sa vina toata lumea. Nunta este unul dintre acele evenimente sociale de care nu poti scapa, oricat ai vrea. Daca te hotarasti sa faci marele pas, nici intr-un caz nu poti ocoli nunta. Si mai ales trebuie sa fii constient ca vei avea nunta pe care o vor ceilalti. Ochii inlacaramti ai parintilor care isi doresc nunta traditionala, inviatia rudelor de a 10 pe care le-ai vazut o data in viata, dar pe care tre sa le inviti, pt ca si parintii tai au fost o data la nunta lor si pregatirea spectacolului, vin peste tine si nici nu iti mai amintesti ca acesta nu esti tu, ca asta nu ai vrut tu, dar au vrut toti ceilalti. Ca si cum nu ar fi momentul tau de glorie, de fericire si comuniune, dar al celor care vin sa asiste la acest moment. Ma intreb cati miri se simt chiar bine la nunta lor. Dupa nu stiu cate saptamani de pregatiri nebune, dupa stresul si nervii de a face un scenariu cat de cat pe placul lor, ajung la nunta care oricum va fi asa cum trebuie sa fie, stresati ca muzica nu este asa, ca starostele vorbeste aiurea, ca nu au venit toti invitatii, vesnic cu zambetul desenat pe buze, obligat sa vorbesti cu persoane pe care nici nu le-ai mai vazut de cand erai in scutesc si nu ai nimic in comun, indiferent cat de obsoit esti, trebuie sa dansezi, sa razi si sa mentii atmosfera. Pentru ca deja este stiut, ca dispozitia nuntii, in general, este data, in primul rand de dispozitia si atitudinea mirilor. Si cu asta in cap, se mobilizeaza si zambesc mai departe. Si sunt convinsa ca se intreaba o data la 5 minute oare cand pleaca oamenii astia o data, sa pot sa ma relaxez si sa ma bucur de partenerul de viata pe care mi l-am ales, pe care l-am pus la expozitie, dar pe care acum il vrei doar pentru tine.

O data cu invitatia la nunta, si pentru invitati incep problemele. Tinuta, bani, machiaj, coafor, cadou… nimeni nu se bucura cand este invitat la nunta. Toti incep sa calculeze. Nimeni nu se gandeste la tinerii inasuratei si fericirea lor. Toti discuta suma de bani care acum este acceptabil social sa o pui in plic si speranta ca nu va fi nunta de aia traditionala, unde toata lumea striga banii din plic, de parca am fi la licitatie: “care da mai mult? Care da mai mult?” si fara prea multa muzica populara, sa putem dansa si noi macar putin, daca tot punem atatia bani in plic… si oricat ai vrea sa iti spui ca de fapt nu conteaza cum te imbraci si nici cati bani pui in plic, oricum vei incerca sa adopti uniforma sociala, pentru ca banii se numara si evidenta de nume este clara si obligatorie.

Asa ca ne invartim intr-un cerc inchis. Mirii care organizeaza nunta dupa cum le cere eticheta sociala, chiar daca nu isi doresc asta, iar invitatii isi joaca rolul clar stabilit, jurandu-si ca la ei la nunta nu va fi asa (de fapt asa va fi si la ei si la urmasii lor, pentru ca fudulia si ostentatia romaneasca nu poate sa piara niciodata).

Am observat acum un nou trend, printre tinerii cool. Prezenta din obligatie este din ce in ce mai raspandita. Vine tanarul “cool”, asteapta momentul in care se pun banii, se ridica si pleaca. Il asteapta clubul, pitipoancele… si la nunta nu is din astea care vrea el. Eu ma gandesc ca mai bine trimite banii prin cineva si nici nu se mai chinuie omul sa se imbrace la costum, sa suporte trei ore de stat la masa si de horit pe ritmuri traditionale. Si ne scuteste si pe noi, ceilalti, de neplacerea de a vedea un invitat plecand pe nepusa masa, de parca ar fi la defilare sau de invidia ca el poate, da tu trebuie sa stai acolo si sa iti joci partea mai departe.

Norocul unora ca muzica este asa de tare ca iti taie cheful de socializare dincolo de scaunul de langa tine… macar poti sa mananci linistit, sa meditezi la nemurirea sufletului, in micile ragazuri in care scaunul este liber si nu se gaseste nici un samaritean care sa te scape de singuratate printr-o discutie de genul… l-ai vazut pe ala? Da uite ce paparuda ii aia… da muzica asta, nu inteleg, oamenii astia nu au urechi? Da ce mancare, domle… si uite asa discutiile pline de insemnatate si profunzime continua toata noaptea, pana obositi de atata filozofie si hrana spirituala, ne retragem la casele noastre, unde o sa mai barfim ce si cum a fost, cu toti cunoscutii care nu au fost, dar care au cate de cat o tagenta macar cu nul dintre miri sau cu vreun nanas…

4 Comentarii

VS

noiembrie 8, 2008 la 11:27 am (Reflectii)
Tags: , ,

Imi plac filmele gen “franturi din viata”. Acele filme care parca iti ofera un vizor si pentru o perioada de timp vezi viata de zi cu zi a unor oameni obisnuiti, cu dramele lor, cu bucuriile lor, cu micile lor tabieturi. Ca si cum brusc se deschide o usa si suprinzi o bucata dintr-o discutie si tot brusc se inchide acea usa, inainte ca o fraza sa se incheie. Si ramai uimit de acea lume, de banalitatea acelor probleme, care sunt ca si a tale, dar parca nu ca a tale, de modul in care in cateva zile se pot schimba vieti si esti bulversat de negativismul acestor filme, de faptul ca nu exista acel concept de bine si rau, in care binele invinge, de faptul ca asta este viata cu care ne confruntam si care este mult mai surprinzatoare decat percepm noi, prinsi in rutina noastra zilnica, orbiti de platitudine si ingropati in propriile probleme.

Uneori sunt atat de intime, incat imi provoaca stanjeneala. Ma simt ca si cum as sta in spatele usii si as spiona lucruri care nu ma privesc. Intr-un mod de-a dreptul bolnavicos. Cu acea senzatie de multumire perversa, curiozitate nebuna si satisfactie ca la mine usile nu au vizor si nu se deschid brusc.

Acest gen de filme se dezvolta din ce in ce mai mult si sunt din ce in ce mai cautate de actori deja consacrati. Filme cu buget redus, in care actorii au oportunitatea sa isi manisfeste toate veleiltatile actoricesti si in care scenariul are rol mult mai important decat efectele speciale sau grandomania regizorala. Am inceput sa gust acest gen de filme o data cu Match Point, regizat de Woody Allen (recunosc ca pana la acest film nu puteam sa ma uit la filmele acestui regizor, deoarece avea mania sa joaca el ca personaj principal. Iar mutra lui era respingatoare pentru mine. Sa nu intelegeti gresit, nu am nimic cu oamenii urati, dar fizionomia acestuia este respingatoare J). Cassandra’s Dreams nu a fost mai prejos. Daca filmele marca Woody Allen au acel umor negru britanic, filmele americane de acest gen sunt drame cu accente de multe ori prea dramatice pentru a putea savura din plin filmul. Ultimele productii care au ajuns pe calculatorul meu sunt “Snow angels” si “Sleepwalking”, in care nu gasesti nici urma de umor, doar viata reala a unor persoane aflate la limita existentei materiale sau spirituale. Printre capodoperele americane de gen se numara Closer, Before the devil knows you are death, Babel, Crash, Mistic River, Burn After Reading, American Beauty, Lost in Translation, (sunt convinsa ca lista continua, doar ca acum nu mai imi vin in cap titluri de film).

Campioanele la acest gen de cinema sunt de departe filmele europene. Intotdeauna gata sa te socheze, cu subiecte puternice, cu o abordare psihologica a situatiei, gata intotdeauna sa exploreze limita suportabilului psihicului uman, cu o interpretare naturala si calitativa, chiar daca distributia lor nu este semnata de nume mari. Am inceput sa descoper cinematografia europeana o data cu filmul “Able con Ea”. Cred ca a fost filmul care mi-a marcat viata prin profunzimea si impactul psihologic pe care l-a avut asupra mea. Au urmat apoi Irreversible, Mar adentro, De battre mon coeur s’est arrete, The dreamers, Lucia e yl sexo, Azul oscuro casi negro, Mala education, Dancer in the dark, etc. Cred ca filmele europene au acel ingredinet care lipseste de multe ori celor americane: Profunzimea, capacitatea de a privi in adanc si de a scoate prin trairi interioare si mimica ceea ce nu se poate exprima prin cuvinte, lipsa de pudoare si franchetea, fara sa fie umbrite de ipocrizia si pseudo-moralitatea americana.

Filmele romanesti, mai ales cele de dupa 1989, au urmat acest pattern al franturilor din viata, cu accente uneori prea realiste, axandu-se pe dialoguri si jocul personajelor, dand impresia unor documentare putin mai artistice. Sa spunem ca pesimismul romanesc a marcat si cinematografia romaneasca, iar in incercarea disperata de a da un inteles celor intamplate dupa 89 si la ceea ce a insemnat pentru Romania comunismul, majoritatea filmelor de succes au fost axate pe acea perioada: Hartia va fi albastra, A fost sau n-a fost, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, etc. Sa speram ca pana la urma ne vom desprinde de trecut si vom reusi sa aratam in filmele noastra macar o parte din frumusetea Romaniei si a oamenilor care traiesc aici, pentru ca sincer ghetoruile acelea deja sunt istorie.

De ce am inceput tema asta? Pentru ca am vazut Burn after reading al fratilor Coen (marturisesc ca No country for old men nu am reusit sa il vad… il am pe calculator, dar de cate ori am incercat sa il vad, ceva m-a intrerupt). Au adunat niste actori mari intr-un film despre nimic, pe care l-au incadrat in categoria comedie. Pot sa fiu de acord ca pe undeva putem gasi ceva umor negru, iar rolul lui Pitt era sa distreze audienta prin idiotenia si naivitatea lui, insa mie filmul mi s-a parut o drama veritabila. O radiografie a unei societati plictisite, in care oamenii nu au alte scopuri decat sa faca sex incrucisat sau se reinventeze fiziologic J o radiografie a unei societati care a vazut prea multe filme, o satira adresata serviciilor secrete americane, cu niste caractere aflate la criza varstei mijlocii, fara scop, purtate de vant, cum va bate, asa va bate.

Daca spun ca nu mi-a placut… as minti. Daca as spune ca mi-a placut iar as minti… Pot sa apreciez ideea si interpretarea magistrala a lui Clooney si Malcovich, pot s apreciez capacitatea lui Pitt de a fi un american tipic idiot si apreciez inlantuirea caracterelor, modul in care acestea interactioneaza. Insa nu este deloc mai bun sau macar la acelasi nivel cu filmele care le-am enumerat mai sus. Insa sunt convinsa ca critica ma contrazice, sunt convinsa ca va primii premii si va fi elogiat… insa nu de public…

1 comentariu