Despre ratinguri si penisuri la tv

De mult mi-am propus că nu il voi mai urmări pe Mircea Badea, nu voi mai citi absolut nimic din ce scrie el și voi uita ca există. și, o perioadă de timp am reușit să mă țin de ceea ce mi-am propus. și parcă eram mai liniștită în suflet și simțiri. Dar, am facut greșeala să mă intereseze o știre publicată pe situl realitateatea.net, care anunța că Mircea Badea tare s-a enervat pe un sondaj făcut de acest sit despre persoana lui. Că Mircea Badea s-a enervat, cred că deja nu mai miră pe nimeni. Este ceva normal, natural și isteria lui televizată chiar are audiența. Explicația este simplă cred. Dorința lui acerbă de a se identifica cu un simplu cetățean, de a sublinia permanent că nu este om politic sau jurnalist (deși are emisiune tv, emisiune radio, scrie pe la jurnale, are blog si mai apare împreuna cu fenomenalul Gâdea și istericul cu laptopul pe la Sinteaza Zilei, tot ca simplu cetățean, evident), a prins la public. și omul de rând când se uită la circul lui, se vede pe el acolo, cum iși scoate frustrările, cum injură și își închipuie că cineva îl ascultă și chiar dă doi bani pe părerea lui. Așa că rețeta de marketing adoptată de Mircea Badea este clar una de succes. Si cred ca o să mai apară în curând și alți Mircea Badea, că doar nu ai nevoie de multe: tupeu, puțină minte și papagal bun.

Revenind, sondajul asta realizat pe forumul sitului realitatea, care din cate am studiat nu i-a adus prejudicii prea mari si majoritatea celor care au participat la sondaj s-au exprimat pozitiv în legătură cu emisiunea realizată de acesta, i-a provocat o grămadă de nervii băiatului teribil al televiziunii românești. Întrebarea pusă a fost chiar foarte amuzantă: Ce părere aveți despre analistul politic Mircea Badea? Acum, încă nu mi-am dat seama dacă cei de la Realitatea au pus întrebarea serios, considerându-l parte integrantă a tagmei mai sus amintite sau au făcut puțin mișto pe seama inferențelor inteligente pe care le face în fiecare emisiune despre politica din România, evident, ca simplu cetățean care vrea să câștige o pâine. Dar, cum tot românul s-a născut poet și analist, de ce nu ar fi și Mircea Badea?

Ei bine, și-a dedicat omul o grămadă de spațiu acestui lucru, pe blogul personal (îmi închipui ce a făcut în cadrul emisiunii, unde gură cască o grămadă, avizi de puțin circ înainte de culcare), urlând isteric despre prostia celor de la Realitatea. Și văd că boala asta de-a hai să ne măsurăm în ratinguri devine de-a dreptul obsesivă. Este ca și adolescenții aia care își măsoară bărbăția cu liniarul. Care are penisul cel mai lung ală e mai macho și devine liderul grupului. Eu credeam că asta se vindecă o dată cu vârsta. Sau poate la unii e boală pe viață. Unii bărbații poate chiar au nevoie să le fie stabilită în permanență bărbăția.

Da, știu, ratingul este o practică obișnuită în mass-media. Nu am nimic cu stabilirea ratingului, face bine la bani și la imagine. Dar pentru asta sunt agenții specializate, publicitarii și cei interesați apelează la aceste agenții pentru a-și face un plan de marketing sau pentru a-și vedea poziția. Da cum fudulia e boală românească, unii cred că trebuie să poarte o pancartă permanentă cu ei, că nu cumva să uite cinva, ca el, bengosul a avut cu 500 de spectatori mai mult pe tronsonul respectiv. Hai sictir domnule!

Câteodată cel mai inteligent arată tact și bun simț, dar să începi să te cerți cu oricine care îndrăznește să arunce o critică la adresa ta sau la adresa unor păreri expuse de tine și pentru asta chiar să fii plătit cu bani grei (ca la sigur nu câștigă ca un simplu cetățean cu care se identifică atâta), cred că înseamnă libertate prost înțeleasă. Însă, atunci când tâmpenia, incultura și prostia crasă alcătuiesc o rețetă de succes în televiziunea românească, încă un crizat la tv deja nu mai dernajează.

Mostenitori sau invingatori? criminali sau liberati?

Pana unde merge corectitudinea? Sau moralitatea? Sau respectarea valorilor? Unde trag linia si spun ca pana aici merg, mai departe ma dezumanizez, ma tradez pe mine ca individ si pe mine ca persoana sociala? Suntem buni în esenţa noastră sau fiecare din noi, pus într-o anumită circumstanţă este capabil să facă acţiuni de care înainte nu se credea în stare?

De unde a pornit asta? De fapt porneşte din mai multe întâmplări, lecturi, studii si observatii, dar acum am vazut un serial care ridică multe întrebări legate de moralitate şi de limitele pe care ni le impunem. Pe scurt, situaţia este cam aşa (ca sa avem un punct de pornire a discutiei): un lider african, considerat responsabil de genocid împotriva populaţiei şi un doctor care trebuie să îl diagnosticheze şi trateze. Dilema este următoarea: îl tratezi ca pe oricare pacient conform jurământului depus sau prin anumite metode îl laşi să moară. Ei bine, doctorul nostru a ales varianta numărul doi… prin faptul că i-a greşit diagnosticul, acesta moare şi restul populaţiei scapă de o moarte sigură. Acum este corect sau nu?

Dacă stăm să ne gândim că cei care vor citi aceste rânduri, provenim dintr’o societate care a fost marcată 60 de ani de dictatură, în care genocidul a fost la el acasa, înseamnă că toţi am trecut prin aceste probleme morale. În România, nu cred că au existat persoane care să nu se bucure de modul în care Ceauşescu a fost executat… nu cred că au existat multe persoane care să nu îşi fi dorit acest lucru în anii în care Ceauşescu a fost la putere… si nu numai lui, dar tuturor celor care formau sistemul. Am fost noi mai buni decât cei care au apăsat pe trăgaci sau care au comandat execuţia lui? Suntem superiori moral? Sau am înţeles că răul trebuie extirpat din rădăcini şi câteodată trebuie să răspunzi cu aceeaşi monedă, pentru a putea scăpa. Este asta o gândire individualistă şi egoistă? Suntem toţi criminali si merităm să fim judecaţi? Oare suntem mai buni decât medicul, care conform explicaţiilor sale a ales să scape mii de oameni de la o moarte sigură? Scopul scuză mijloacele?

Ne-am întemeiat libertatea pe o crimă, iar noi suntem moştenitorii consecinţelor care suntem învăţaţi că vin o dată cu înfăptuirea răului? Câte ţări se pot lăuda că şi-au ucis conducătorul şi din asta au făcut sărbătoare naţională… dar tot aşa mă pot întreba câte ţări au avut parte de un Ceauşescu? O sa spuneţi că multe şi au avut parte de conducători mai răi decât acesta. Şi indiferent, să spunem că nu noi l-am ucis, dar trebuia ucis, din interese mai mari decât puteam noi înţelege atunci. Dar ne-am dorit şi ne-am bucurat… câţi dintre noi am mai trrecut recent prin astfel de simţăminte? :D

Ne placem să credem că suntem buni şi, prin prisma individualismului care ne caracterizează, ne place să ne credem mai buni decât ceilalţi. Iar când facem ceva ce nu corespunde cu buna imagine pe care o avem despre noi, vom găsi sute şi mii de motivaţii exterioare. Pe când, purul adevăr, este că ne-am trădat pe noi şi valorile noastre. Şi cu asta trebuie să trăim….