Pana unde merge corectitudinea? Sau moralitatea? Sau respectarea valorilor? Unde trag linia si spun ca pana aici merg, mai departe ma dezumanizez, ma tradez pe mine ca individ si pe mine ca persoana sociala? Suntem buni în esenţa noastră sau fiecare din noi, pus într-o anumită circumstanţă este capabil să facă acţiuni de care înainte nu se credea în stare?
De unde a pornit asta? De fapt porneşte din mai multe întâmplări, lecturi, studii si observatii, dar acum am vazut un serial care ridică multe întrebări legate de moralitate şi de limitele pe care ni le impunem. Pe scurt, situaţia este cam aşa (ca sa avem un punct de pornire a discutiei): un lider african, considerat responsabil de genocid împotriva populaţiei şi un doctor care trebuie să îl diagnosticheze şi trateze. Dilema este următoarea: îl tratezi ca pe oricare pacient conform jurământului depus sau prin anumite metode îl laşi să moară. Ei bine, doctorul nostru a ales varianta numărul doi… prin faptul că i-a greşit diagnosticul, acesta moare şi restul populaţiei scapă de o moarte sigură. Acum este corect sau nu?
Dacă stăm să ne gândim că cei care vor citi aceste rânduri, provenim dintr’o societate care a fost marcată 60 de ani de dictatură, în care genocidul a fost la el acasa, înseamnă că toţi am trecut prin aceste probleme morale. În România, nu cred că au existat persoane care să nu se bucure de modul în care Ceauşescu a fost executat… nu cred că au existat multe persoane care să nu îşi fi dorit acest lucru în anii în care Ceauşescu a fost la putere… si nu numai lui, dar tuturor celor care formau sistemul. Am fost noi mai buni decât cei care au apăsat pe trăgaci sau care au comandat execuţia lui? Suntem superiori moral? Sau am înţeles că răul trebuie extirpat din rădăcini şi câteodată trebuie să răspunzi cu aceeaşi monedă, pentru a putea scăpa. Este asta o gândire individualistă şi egoistă? Suntem toţi criminali si merităm să fim judecaţi? Oare suntem mai buni decât medicul, care conform explicaţiilor sale a ales să scape mii de oameni de la o moarte sigură? Scopul scuză mijloacele?
Ne-am întemeiat libertatea pe o crimă, iar noi suntem moştenitorii consecinţelor care suntem învăţaţi că vin o dată cu înfăptuirea răului? Câte ţări se pot lăuda că şi-au ucis conducătorul şi din asta au făcut sărbătoare naţională… dar tot aşa mă pot întreba câte ţări au avut parte de un Ceauşescu? O sa spuneţi că multe şi au avut parte de conducători mai răi decât acesta. Şi indiferent, să spunem că nu noi l-am ucis, dar trebuia ucis, din interese mai mari decât puteam noi înţelege atunci. Dar ne-am dorit şi ne-am bucurat… câţi dintre noi am mai trrecut recent prin astfel de simţăminte? 
Ne placem să credem că suntem buni şi, prin prisma individualismului care ne caracterizează, ne place să ne credem mai buni decât ceilalţi. Iar când facem ceva ce nu corespunde cu buna imagine pe care o avem despre noi, vom găsi sute şi mii de motivaţii exterioare. Pe când, purul adevăr, este că ne-am trădat pe noi şi valorile noastre. Şi cu asta trebuie să trăim….
