Pe lângă oină şi fotbal, românu are încă un sport naţional. Friptu cărnii la grătar. Este cel mai des întâlnit sport, este praticat de majoritatea românilor, de la mic la mare, cu devoţiune şi pasiune. Ca orice sport, uneltele cu care este practicat au evoluat în timp. În primele faze, românu îşi căuta lemnele cu care să facă focul, alcătuia un rug, modela carnea tocată cumpărată de la magazin sau chiar toca el carnea, taia găina sau nu, improviza un grătar si da-i cu micu, dă-i cu berea (şi mă refer aici la yilele care le-am prins şi eu, doar nu neg faptul că se faceau grătare şi pe vremea când oamenii îşi tăiau porcu în grădină. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc pe vechea lu Răposatu, era cam complicat să faci soia la grătar… aşa că românii se duceau la parade). In ziele noastre, cumpărăm cărbuni gata preparaţi, cumpărăm grătare performante de la supermarket, micii sunt gata preparaţi, pulpele dezsoate, numai bune de marinat şi prăjit. În funcţie de posibilităţile materiale, avem chiar divizii de grătare, unii mai avansaţi tehnic, altţii mai puţin, dar destul de eficienţi toţi şi fideli pasiunii.
Că e 1 mai, că e zi libera de la stat, că e sărbătoare, dacă e puţin cald, pădurile românilor afumă încet încet, îmbătându-ne cu miasme puţin carbonizate. Dacă faci parte din acea minoritate minoritară, care merge în pădure să respire nişte aer curat… nici o şansă. Jucătorii, claie peste grămadă, îşi înghesuie maşinile (că fără o muzicuţă de încurajare nu merge micu şi, mai ales, berea), păturile şi grătarele şi se distrează româneşte.
Unde vreau eu să ajung… datorită tehnologizării şi accesului tuturor la resurse, acest sport nu se mai practică doar în sălbăticie, dar poţi să-l practici la tine în curte sau la tine în balcon sau în faţa geamului vecinului. Grătar ai, cărbuni ai, carne har domnului se găseşte pe toate gusturile, aşa că nimic mai simplu. Cum ţi-i dor de bucaţică de carne arsă şi afumată, nimic mai simplu. Nu mai contează că îţi afumi vecinul care săracu înceracă şi el să bage în casă nişte aer plin de eşapamente sau vecinul care stă şi el în curte să se relaxeze. Sportu are prioritate. Tradiţia are prioritate. Cam aşa fac şi vecinii mei. Sunt atât de pasionaţi de acest sport şi atât de buni la el, încât scot ustensilele de câte ori au ocazia sau nu… şi cum geamul meu este în zona în care işi aleg, dragii de ei, să-şi prăjească cărnurile, nici baricadarea totală nu ajunge. Oricum miasmele pătrund. Dar când practică acest sport şi geamurile sunt deschise şi eu nu prea pe fază, plăcerea este cu atât mai mare. Pentru că la români, comunicarea nu este un sport pretuit. Şi eu aflu ultima de intenţiile culinare ale lor. Măcar de complezenţă să îmi propună o bucată de carne, dacă tot mi-au afumat camerele pe o saptămână întreagă. Dar românu e şi grijuliu cu propria avuţie şi nu dă, că nu se ştie ce aduce ziua de mâine. Şi mai ştii, după o bucată oi vrea un mic întreg.
Concluzie: nu fotablul este sportul rege, da friptu cărnii. Şi asta v-o garantez. Poate oricine.
